Atitudine de îngrijitoare – model – AȘA NU

Am să vă povestesc un fapt concret petrecut în firma noastră cu  doamna C.C. care a fost îndrumată către firma noastră de către o cunoştinţă a ei. Încă de la primul contact cu această doamnă, au fost semne că ceva nu este în ordine, prin faptul că atunci când noi o sunam la telefon, nu reuşeam să ne  găsim, însă mereu ne transmitea diferite mesaje şi îndemnuri să o căutăm, prin fiul ei din România. Fiul ei ne suna din România să o sunăm imediat că acum a deschis telefonul, sau să o scuze pe mama lui că nu a auzit telefonul, sau fel de fel de infantilităţi,.. Când în final reuşim să o contactăm, efectiv, avea un debit verbal colorat şi strident, agresiv şi acuzator, atât la familia care spunea ea că a scos-o în stradă după trei zile  de la sosirea ei la locul de muncă, dar şi de firma intermediară.  Toate la un loc, faptul că nu avea o disciplină faţă de comunicarea cu noi ca firmă, tonul cu care vorbea la telefon, limbajul folosit, toate acestea la un loc, au “aprins butonul roşu” şi mi-au trezit atenţia, faţă de ea ca om, colaborator cu noi şi mai ales ca îngrijitoare, unde se impune o atitudine blândă, empatie şi implicare, pe lângă multe altele. Ei bine, pentru că ne-a spus că are unde să meargă să stea, am stabilit că o vom lua a doua zi dimineaţă din gara Salzburg. Ce pot să vă spun, este că deşi am vrut să şterg cu buretele impresia care mi-o conturasem seara de la telefon despre ea, ei bine, a doua zi, când am văzut-o în gară, stând turceşte pe trotuar, sprijinită de un stâlp cu ţigara în mână şi o doză de energizant în cealaltă, cu o geantă sport de voiaj, mai curând goală decât plină şi un rucsac în spate,… mi-a fost și mai clar că această femeie are probleme grave…. A urcat în maşină, iar eu mai mult de salutul de bun simţ, nu am mai scos nici o vorbă. Când tac, nu înseamnă că nu mai am ce să mai spun, sau că nu știu ce să răspund la răutăţile unora, ci pur şi simplu, consider că nu merită să vorbesc. Nu merită nici să reproşez şi nici să creez discuţii interminabile, pentru că e inutil şi degradant. Ce rost avea să o contrazic?! În maşină a început pe un ton de parcă ea ne făcea nouă o favoare că a venit la lucru. Spunea că s-a săturat de „moşi şi babe” , că nu-i suportă, că nu vrea să lucreze decât în oraş pentru că ea vrea să mergă la concerte, la spectacole. Am uitat să remarc şi felul cum era îmbrăcată. Era încălţată cu balerini de lac bej, cu legins negri, cu o rochie foarte decoltată de in roz, pe sub care avea un tricou alb, şi deasupra avea un pulover descheiat care când şi-l punea pe umeri în stil sportiv, când şi-l lega în talie, tot sportiv – după această descriere, vă imaginați că era omul care să meargă la concert în Salzburg?!

Primul drum a fost către birou pentru a-i întocmi contractul de colaborare cu noi. Aici a avut o vastă reprezentaţie prin care s-a dovedit clar că este un eşec total pentru noi ca firmă. Eu recunosc, sunt prea radicală şi când simt că ceva nu merge, imediat închei, iar soţul meu m-a cam criticat în acest sens şi  din acest motiv l-am lăsat pe el să decidă. Pledoaria, acestei femei C.C., consta în faptul că ea se vedea superioară peste toţi şi toate, povestind că a fost la un spectacol în Salzburg şi că a avut loc „lângă personalităţi de la Hollywood nu lângă sărăntoci” , „eu sunt economistă şi să zică merci aceşti țărani că vin la ei” „ pentru mine Austria nu are decât două oraşe: Salzburg şi Viena”, „ austriecii, pentru mine sunt nişte ţărani primitivi” toate astea şi multe altele au fost spuse cât se poate de natural şi liber, dovadă că le spusese de multe ori şi le credea cu toată fiinţa ei, la noi în birou în timp ce-şi savura cafeaua cu care eu o servisem. Soseşte şi timpul să meargă la locul de muncă, unde a fost întâmpinată cu zâmbetul pe faţă de familia pacientei, încă din curtea casei. Nu a fost deloc impresionată, şi îi spune rece şi cu toată aroganţa posibilă, printre dinți domnului Gumann: – „ dar mortăciunea unde-i?”  Eu nu i-am însoţit până la familie, dar în asemenea situaţie dacă eram, i-aş fi spus că refuz să mai lucrez cu ea şi o duc înapoi la gară de unde am luat-o.  Cred că intuiţi deja, nu a rezistat mult la acest caz. Momentul decisiv a fost când, pacienta, a strigat-o noaptea să o însoţească la toaletă, iar C.C. nu a auzit, atunci, pacienta s-a străduit singură şi a căzut. A strigat-o iar şi C.C. tot nu a auzit, atunci pacienta avea un ceas la mână pentru a suna echipajul de ambulanţă specializată. Au venit aceştia şi ea nu i-a auzit nici pe aceştia când au intrat în casă, au dus pacienta la baie, au schimbat-o, au aşezat-o în pat, şi într-un final au venit şi vecinii, pentru că au văzut ambulanţa noaptea, şi ea tot nu s-a trezit. Atunci a mers fiica pacientei, a trezit-o şi a întrebat-o cum se poate să nu fi auzit asemenea gălăgie, iar ea, turmentată de somn,  nici nu a putut să comunice. A doua zi, am fost sunaţi de familie că refuză să mai accepte îngrijitoare de la noi şi că se vor orienta la alte soluţii sau agenţii de intermediere. Acum vă întreb, cum ne facem singuri reclamă cu aşa oameni? Această femeie C.C. este româncă, ce impresie îşi fac austriecii despre  asemenea români? Pentru că ea nu este un caz singular. Nu sunt mulți, dar nu e singura.

Pe zi ce trece devin tot mai furioasă, tristă şi decepționată, citind mulţimea de articole şi comentarii la diverse articole despre săracele îngrijitoare românce care „s-au băgat sclave” la bătrânii bolnavi din Italia (în special), Spania sau chiar Germania sau Austria. Meseria de îngrijitor este grea, dar şi foarte frumoasă. Dar la urma urmei, care meserie este ușoară? Vă spun eu: toate meseriile care ți le alegi ori din plăcere, ori din nevoie, toate sunt grele, dar diferența o fac cei care prestează cu plăcere – atunci nu mai simți chiar așa o povară. Nici nu vă imaginați câtă satisfacție poți avea, când un bătrân bolnav îţi ia mâna şi ţi-o mângâie , uitându-se în ochii tăi, cu ochii lui încețoșați de bătrâneţe şi boală, murmurând încet un „ mulţumesc”. Asta este energia pe care ţi-o dă pentru a merge mai departe, fiind convins că ai făcut bine ce ai făcut.

Să nu credeți că în cei șapte ani ai mei în care am lucrat ca îngrijitoare, nu am avut şi eu zile de disperare, dar în aceste momente se vede cu adevărat caracterul omului, educația de bază primită de acasă.

11 thoughts on “Atitudine de îngrijitoare – model – AȘA NU

  1. Simona Bugariu Reply

    Urât…uite așa din cauză acestor oamenii fără cei 7ani de acasă,suntem catalogati țigani…păcat…în 2015 am fost în Italia pt prima data,nu știam limba nu ingrijisam o persoană în vârstă pînă atunci.Dar am învățat să mă fac înțeleasă și chiar doamnă la care am stat doar puțin o plîns când am plecat.Apoi am ingrijit un domn care avea Parkinson grav,toată noaptea mă striga și nu trebuia să merg la el,dar mergeam să îl liniștesc. Au fost pt mine precum părinții mei. Nu îi ușor,dar dacă nu ai frică de dumnezeu și nu iubesti semenii tăi…atunci oare te poți numi om.

  2. Daniela Reply

    Aveti dreptate!Nici o meserie nu este usoara,dar daca nu o faci de placere este si mai grea!Si,alta problema pe care o avem,ne lipseste educatia,respectul,etc

  3. Farchescu Reply

    Cu omul nu e usor sa lucrezi nici de o parte nici de alta,dar padure fara uscaturi nu este,asta e vaslabil si la pflegerine,firme sau familii,trebuie sa ai si inclinatie spre aceasta ocupatie.Dar din cazul prezentat e clar ca „d-na” nu avea nici in clin nici in maneca cu asa ocupatie,ma intreb cum de nu s-a vazut la interviu,cum de a-ti mai acceptat dupa tot ce s-a intamplat.

  4. Marioara Rus Reply

    Foarte urat comportament al „doamnei”respective. Indiferent dacă știi limba necesară sau nu, toți:indiferent de naționalitate, TREBUIE să avem acei 7 ani de acasă, să știm ce înseamnă respect,fata de oameni, de munca ta și a celor cu care lucrezi,omenia față de d-voastră ca firmă și recunstiinta și față de persoana care îi este atribuită să aibe grijă, dai acesteia o vorbă caldă, cu drag, ,ajut-o cu drag, are un suflet și acea persoana mai ales că este bolnavă, aceste lucruri nu pot să le facă cineva care a trecut prin fffff.multe în viața, și nu cunosc respectul, dragostea fata de colegii tai, de munca ta Civilizație la noi deloc.

    • danielagumann
      danielagumann Post authorReply

      Exact cum spuneți, doamna Mărioara Rus, „cei șapte ani de acasă” sunt baza în orice situație, iar unde nu există, nu-i poate înlocui nici un regulament sau lege.

  5. Emilia Ghenea Reply

    Imi pare rau dar trebuie sa va critic putin ptr atitudinea pe care dvoastra a-ti luato din capul locului.
    Santeti singura vinovata ptr ca ati acceptat sa ajutati o asemenea persoana .
    Ati vazut destul de clar comportamentul acelei femei si totusi ati acceptat sa o ajutati .
    Nu vreau sa fiu o femeie rea …..dar acesta este adevarul .
    Asemenea oameni nu merita ajutati.
    Mie de ex .oamenii care nu imi inspira incredere de la prima vedere ….m-a indepartez de ei.
    Eu una in locul dvoastra ….dupa prima impresie pe care a lasato aceea femeie ….faceam un singur lucru ….i plateam transportul pana in Romania si asa dadeam dovada de omenie .
    Acum dupa toate cele intamplate ….dvoastra suportati .
    Este bine ca v-a facut de rusine aceea femeie ????
    Si pe langa firma dvoastra …care poate v-a facut sa va pierdeti putin din reputatie …..ne-a facut de rusine si pe noi celelalte ingrijitoare care vrem sa ne castigam painea cinstit intr-o tara straina .
    In aceasta meserie pe care singure am aleso ….trebuie sa fi un om cu inima mare ,sa stii sa daruiesti iubire ,sa ai rabdare cu persoanele bolnave ,sa stii sa creezi o atmosfera placuta ,sa ne facem chiar si noi iubite si placute in aceea familie unde muncim .
    Asa avem mai mult de castigat .
    Parerea mea .
    Cu un caracter asa cum l-ati descris dvoastra pe cel al doamnei pe care ati ajutato ……imi pare rau …..sa o spun …dar pur si simplu ne facem de rusine .
    Sincer imi pare rau ptr dvoastra ca ati patit asa ceva ….probabil in viitor va fi o lectie buna ,sa stiti sa selectati persoanele care vor sa lucreze cu persoane bolnave .

    • danielagumann
      danielagumann Post authorReply

      Aveți dreptate, doamnnă. Într-adevăr, întodeauna când faci un bine trebuie să te gândești bine dacă merită sau nu, dar asta o spunem numai după ce ni se întâmplă concret dezamăgirea. La noi în firmă, în primul rând tratăm fiecare persoană ca pe un OM demn, și ne gândim că atunci când un român te sună disperat spunând că se află în stradă și are recomandare către noi, ca fiind o speranță pentru el, am reacționat conform principiilor de bază umane. Sper să pot învăța din aceste multe lecții primite de la faptele bune făcute.

  6. gabi tobi Reply

    Am lucrat ani de zile in ingrijire ,si datorita familiilor unde am muncit in Germania mi-am obtinut acte legale si sederea aici .Nu mai spun de cadouri scumpe si banii in plus ,dar asta a insemnat respect si corectitudine din partea mea ! Nici-o meserie nu e grea atata timp cat o practici cu drag ,sunt insa si persoane care nu se pot adapta ,in schimb viseaza la bani multi .Ca si firma ati fost mult prea flexibili cu „madam” ,daca eram eu in locul vostriu ii doream calatorie placuta spre tara direct de la sosire !!!

    • danielagumann
      danielagumann Post authorReply

      Aveți dreptate, stimată doamnă! Am fost și suntem mai mult decât trebuie flexibili și toleranți cu personalul, deoarece, uneori au fost și cazuri când o doamnă care a fost refuzată de o anume familie, să fie foarte apreciată de alta, sau, din anumite respingeri sau eșecuri, persoana cu deficiențe, să-și învețe lecția.

  7. DANA Reply

    Foarte urat …din cauza unei astfel de …….persoane suntem catalogate si puse toate in aceeasi oala .Lucrez din 2010 in aaceasta meserie si am avut locuri foarte grele cu pacienti imobilizati la pat ….dar daca faci din dragoste fata de oameni si de ce sa nu recunoastem si pentru bani ,,,,cand vezi licarirea pacientului cand iti multumeste seara la culcare ca ai grija de el ,cand il ajuti si ti spune ca esti INGERUL LUI PAZITOR …FIECARE ISI ALEGE MESERIA
    NU TOATE SUNTEM FACUTE SA ADUCEM ALINARE OAMENILOR IN VARSTA

    • danielagumann
      danielagumann Post authorReply

      Și eu am lucrat, doamnă dragă în această meserie – 7 ani în Israel, timp în care am venit acasă în concediu doar de 3 ori câte 2 săptămâni, Cine a lucrat în Israel poate să confirme acest sistem de lucru. Au trecut mulți ani de atunci, dar eu și în momentul de față sunt în contact cu familiile la care am lucrat, ne vizităm reciproc și ne felicităm la fiecare aniversare sau sărbătoare religioasă importantă. E mare lucru să lași loc de „bună ziua” acolo de unde pleci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *