Evadarea mea din comunism

 

                               Prefaţă

Există  în  om  o  pornire  de a face  rău, dar  şi  una  de  a face  bine.   Există  printre  semenii  noştri,  oameni   cu înclinaţii  mai  mult  spre  rău, dar  exista  şi  oameni  cu înclinaţii  mai  mult  spre  bine.  Sunt  unii  care  propagă războiul, sunt alţii care propagă  pacea. Sunt  unii  care zic : „Războiul  este  mama  noastră „, cum  a  fost  scriitorul german  Ernst Junger  în cartea  cu acelaş titlu  în care  se poate  citi:  „a  trăi  este  tot  una  cu  a  omorî „.

Sunt  însă alţii  care nu  mai  cred  că  omorîrea  omului de către  om  mai  poate  fi  astăzi  o  condiţie  de  viaţă  şi  progres omenesc.

 Totul  este  a  şti : câţi  sunt  partizanii războiului şi  câţi  ai  păcii.  Vor  fi  aceştia „ai păcii” destul  de puternici  pentru a  împiedica  războiul ? Vor  fi  ceilalţi  „ai războiului” destul de  nebuni  pentru  a-l  dezlănţui ?….  la uşă bate zeul războiului….. al treilea mondial, şi…ultimul.

Se  joacă  astăzi  un  joc  mare.   Jocul  de-a  „Pacea   şi Războiul” .    Ameninţările atomice (noile rachete ce pot atinge orice punct pe glob), Moscova, arată că nu a fost bine citit Tolstoi, (Război şi pace), această problemă de secole rămâne mereu actuală.   Dar şi crearea statului Kosovo constituie o nedreptate făcută Sârbilor de pe poziţii de forţă, ce ascunde energii explozive nebănuite, nu trebuie uitat, din Serbia a început primul război mondial! Siria este în luptă continuă  de 5 ani să îşi păstreze statutul de stat național, iar de curând Erdogan a dezgropat şi el securea războiului atacând poporul Kurd, intrând în Siria fără declaraţie oficială de război. Acolo de fapt se dă o luptă  între Ruşi şi Americani.

În lumina acestor stări, confruntări, îmi revin în minte amintirile venirii mele la Bucureşti în ultimele zile ale celui de al doilea război mondial, refugiat din Moldova, copil de 4 ani împreună cu mama, tatăl colonel de jandarmi în drum spre Germania însoţind trupe Germane.

                      ——————————————————————–

                                                                                                                                                                                                                                                    Cap. I –   A fi copil este cel mai minunat lucru

 

 

Pentru  fiecare om  începutul  vieţii sale  este  începutul amintirilor  sale.  Trecutul  nostru  este  constituit  din amintiri aşa cum viitorul se  apropie de noi prin puterea dorinţelor, proiectelor ce ne animă. Ne dorim ceva foarte tare, cum de exemplu  un  condamnat   numără  zilele  până  la  data eliberării sale, facem salturi peste  timp  cu  imaginaţia spre atingerea ţelului dorit. Trecutul  nostru este viaţa noastră, tot ce  avem mai  bun, viitorul  este  totuşi  o incertitudine. La  vârsta  adolescenţei  dorim  să   ne  apropiem  viitorul, când  suntem întrebaţi de vârstă mai  punem câţiva  ani, iar după 40  încercăm să  îndepărtăm  viitorul  nespunându-ne vârsta reală  căci ştim  că viitorul aduce şi sfirşitul. Dar să nu vorbim despre sfârşit  acum la  început  când  vreau  să-mi  conturez  amintirile  ce  vor  depăna  povestea  vieţii   mele….  Pe  malul  iazului Transilvănean lângă comuna Oarda de jos  umbrele serii de aramă se lasă în  zgomotul  păsărilor  din stufăriş  şi al peştilor ce fac salturi din apă în urmărirea insectelor. In dreapta, mama radiază în alb ca o zână pe malul lacului ce domină  universul, în  stânga  tatăl  meu  autoritar  în  uniforma sa  de  colonel de jandarmi, caută  să  pătrundă  cu undiţa sa  în adâncul apelor  momind  peştii  cu  viermi ce  îi  agaţă  cu  dexteritate  în  cârligul  sculei  sale  de pescuit.  Pentru  mine  totul  este  interesant mă uit în găleata cu apă  unde exemplarele pescuite  colcăie  nervos în  închisoarea  lor.

Observ cum tata trage brusc undiţa din apă, pe deasupra mea  zboară  un  animal  necunoscut  în  vârful  undiţei  dirijate cu intenţii vădite drept în poala mamei care cu un ţipăt  se  retrage,  îndepărtând  cu  mâinile respingătorul animal.  Era o  broască verzuie care din  curiozitate  sau  foame înghiţise momeala undiţei. Râsete colorate  îmi  calmează frica ce mă  cuprinsese la vederea lipicioasei  făpturi  ce  eliberată  din  undiţă  de către  tata,  a  dispărut  în câteva  salturi  în  apa  lacului.   Prima  amintire  din  viaţa mea, această „Seară la pescuit cu familia”  este  totodată ultima  amintire  despre  tatăl  meu.

Era în  August  1944  si  ne  aflam acolo  în comuna  Oarda  de  jos refugiaţi de înaintarea trupelor sovietice în Basarabia şi mai apoi  în  Moldova. La  Oarda  de  jos,  sat  în  Transilvania fusesem   încartiruiţi   în   casa   unui  ţăran   cu   multe  animale  şi  un  tractor  Buldog,  unde  ne  mergea  foarte bine,  dar  treptat  am început să  simt o  tensiune  ce  se amplifica în atmosfera patriarhală  a  familiei. Tatăl  meu  conducea  o  echipa  de  luptă  împotriva  terorismului  în  cadrul jandarmeriei  încă din Bucovina la  Cernăuţi, unde  şi-a desăvârşit studiile. Lupta  împotriva  teroriştilor instruiţi şi trimişi de  Stalin  pentru  a impune  şi altor ţări comunismul, era  plină de pericole ceea ce mai târziu s-a şi adeverit în mod  tragic şi pentru familia mea cât şi pe plan naţional. Linia  frontului  dela Iaşi  se rupsese  şi a urmat  actul  dela   23  August  1944  când   regele  Mihai  von Hohenzollern  a  ordonat  trupelor  române  să  întoarcă armele  contra aliaţilor germani de până atunci şi să lupte deci  alături  de  trupele sovietice. Acest lucru nu-l putea accepta  tatăl  meu,  să  lupte  alături  de  bolşevici   şi  mai  ales  că  el  se  ştia  pe  lista  neagră  a  NKVD-lui sovietic. Mama şi tata purtau  discutii  cruciale, udate cu lacrimi, în ce  direcţie să  ne refugiem, mai  ales că până atunci  deja  ne  refugiasem  de  două ori.  În 1940  din Bucovina  şi mai  apoi  în 1944 din  Iaşi  fără a  ne găsi liniştea. Dar linişte nu poate exista în război, ne explica tata şi ” a respira  înseamnă  a  acţiona”, deci  trebuie să  ne mişcăm. Să ajungem în Franţa  era  absolut imposibil prin două fronturi. Despre rudele mamei, născută Guma, care se aflau mai în mare parte în Basarabia la Orhei-Găuzeni, în mică parte  la Linz-Austria,  nu aveam  nici  o veste, aşa  că  mama  şi  cu  mine  ne-am îndreptat spre  Bucureşti la  naşii mei  (Teodorescu)  iar  tatăl meu (filogerman)  urma  să se retragă  împreună  cu trupele germane  cu care avea afinităţi şi îi aprecia pentru lupta contra bolşevismului.  Atunci eu eram prea mic, dar mama a avut grijă să îmi vorbească mai târziu despre diferenţa dintre diviziile de soldaţi Germani care au fost încartiruite în 1940 în România (cu scopul atacării în Iunie 1941 a URSS), şi diviziile de soldaţi prădalnici sovietici, ocupanţii ce au adus molima bolşevică, cu specificul lor: violuri, furturi, tâlhării sau crime. Mai târziu în Austria am primit alte informaţii (în directă legătură cu cazul), cum că soldaţii Germani se cereau să facă parte din trupele locate în România, de unde puteau trimite pachete cu alimente familiilor din Germania, unde erau raţionalizate pe cartele, lozinca lui Hitler fiind: Tunuri în loc de unt !. Acea Românie era aşa de îmbelşugată încât nu existau cartele, viaţa era liberă şi fără restricţii.  După venirea comuniştilor, au apărut şi cartelele pentru orice. Alimentele raţionalizate pe cap de locuitor, îmbrăcămintea, încălţămintea. Trebuia să acumulezi puncte ca să poţi cumpăra haine, la valoarea obiectului fiind afişat preţul în lei şi numărul de puncte, pentru a-l putea obţine.

În trenul de Bucureşti  era  aşa  de multă lume  ca  unii  călătoreau pe  acoperiş.  La  un  moment   dat  trenul a  fost  oprit   şi  controlat  de trupe  sovietice. A  urmat o „împuţinare”  a  bagajelor  unor  călători  care  aveau  „prea  mult”,  cei  care  aveau ceasuri de mână, aveau să cunoască  afinitatea  soldaţilor  sovietici  către  aceste obiecte.

Gara  Bucuresti – Nord  era plină  de  oameni  în  special soldaţi  care veneau  depe un front  şi  plecau spre  altul.

Ne-am  strecurat prin labirintul celor care dormeau pe jos, către   ieşirea   care  purta  încă  proaspăta  amprentă a bombardamentelor. Micul  Paris cum era denumit în acea vreme se desfăşura  din goana taxiului, cu atractive linii arhitectonice  printre  verdele  copacilor.  Statui  istorice, fântâni arteziene, cinematografe cu  reclame luminoase şi pretutindeni  pe trotuare  lume  multă, veselă, domni  şi doamne elegant  îmbrăcaţi, restaurante cu mese  până pe trotuare. Eram  total copleşit de imensitate  şi culoare  de suflul plin de viaţă al acestui Paradis.  La întrebarea mea mama m-a  deziluzionat  spunându-mi  că vom  ramâne  în Bucuresti  numai  temporar, drumul  nostru  fiind   mai departe  către  Austria  sau  Franţa, după  cum va reuşi tata  să  se  stabilească şi să  ne  scrie, respectiv să  ne  scoată  de  sub  ocupaţia  bolşevică.   Aceasta   oprire „temporară” avea  să  dureze aproape 39  de ani  pentru mine, iar pentru mama  până la  sfârşitul  vieţii ei în 1978, căci noi nu am mai primit nici o veste de la tatăl meu ……… . . .           

Mă priveşte din fotografie cu ochii lui de  vultur şi  am în   memorie  încă  cuvintele  scrise  de  el  pe  dosul  acestei amintiri  când  mi-a  dăruit-o  la  despărţire  în  Aug.1944 .

„England expects this day that every man shall do his duty” (Anglia aşteaptă  astăzi  ca fiecare om să-şi  facă  datoria), cuvinte spuse  de  amiralul  Nelson  înainte de bătălia  dela  Trafalgar. Port în  mine  acest  mesaj  lăsat  de  eroul meu (împuşcat de către comunişti) mesaj ce  trebuie de fapt să existe în fiecare patriot, căci nu poate supravieţui o ţară fără patrioţi. Patria şi naţia sunt  indisolubil legate una   de cealaltă.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *